OMAGIU ADUS SFINȚILOR ÎNCHISORILOR, NECANONIZAȚI ÎNCĂ DE SINODUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Nu vă temeţi. Veniţi de vedeţi locurile unde au zăcut!

          Hristos a înviat din morţi

          Cum biruind vor învia martirii

          Când peste zidul închisorii lor

          Va creşte mâine muşchiul amintirii

 

          Versurile aparţin poetului Andrei Ciurunga şi au fost scrise în lagărele Canalului în aşteptarea unor Sfinte Paşti întemniţate… Au trecut peste 60 ani de la plăsmuirea acestei poezii timp în care pământul ţării noastre s-a cutremurat de numărul martirilor care i-au intrat în pântece sfărâmaţi de urgia satanică a dictaturilor. Sângele lor formează sub glie nu un fluviu, ci un întreg bazin hidrografic al eroismului, jertfei şi sfinţeniei acestui neam… Peste zidul închisorii lor nu a crescut doar muşchiul, au crescut generaţii de români tot mai străini şi tot mai înstrăinaţi de esenţa neamului… Azi martiriul şi jertfa unora dintre pătimitori (cei de sub comunism şi nici aceia toţi) este sărbătorită şi recunoscută de Biserică şi totuşi… după gândirea noastră omenească, învierea lor pe pământ întârzie nepermis de mult!

             Martirii prigoanei carliste, ai prigoanei antonesciene, ai prigoanei comuniste deşi Vii în şi alături de Hristos rămân morţi pe pământ, pe pământul ţării lor, în memoria actuală a neamului lor… Şi noi tot aşteptăm învierea cea pusă în vers de Andrei Ciurunga. Când vor învia Doamne aceşti martiri în memoria neamului? Cu 80 de ani în urmă, într-o celulă umedă din Jilava, Căpitanul petrecuse singur, în întuneric, învierea lui Hristos. Cu un căpeţel de creion scria pe hârtie maro de împachetat: „A înviat Hristos, sădind peste toată lumea, până la sfârşitul vremii, speranţa, nădejdea, că niciodată nu vom pieri sub piatra nedreptăţilor, oricât de greu ar fi aşezată peste firavele noastre trupuri. Vom învia, vom birui.” Această înviere o nădăjduim noi Doamne pentru martirii noştri legionari!

             Din aprilie până în noiembrie 1938 a urmat o lungă Săptămână a Patimilor… Căpitanul a fost vândut, judecat, condamnat pe nedrept de un rege care s-a spălat pe mâini lăsându-l în mâinile camarilei, a dus în spate uriaşa cruce a jerfei în drum spre Golgota neamului ce se va vădi ulterior în temniţele carliste, antonesciene şi comuniste… Căpitanul nu a fost răstignit, dar a fost strangulat, împuşcat şi ars cu vitriol. Cum asta nu ar fi fost suficient, piatra nedreptăţilor avea să fie aşezată la propriu pe trupul său şi al camarazilor: un bloc uriaş de beton cerut de fariseii care se temeau ca şi acum 2000 de ani că cel omorât de ura lor va învia. Nu a fost o ţarină cumpărată pentru mormânt ci un capăt de pădure, nu a fost un Iosif din Arimateea care să-l ceară de la Pilat şi să-l coboare de pe cruce – pentru că toţi Iosifii erau vânaţi sau deja întemniţaţi, nu a fost îngăduită mama lângă fiu în vremea ieşirii sufletului. Femeile mironosiţe nu au putut merge să-i ungă trupul cu miruri pentru că fariseii nu au îngăduit să i se ştie mormântul.

             Camarila s-a crezut un timp biruitoare. Trăind fără Hristos ea nu ştia însă că un Căpitan al neamului care şi-a pus viaţa şi lupta sub semnul Arhanghelului lui Dumnezeu nu putea fi învins de urâtorii Lui! Învierea a venit! Sigur că nu a venit a treia zi ca la Fiul lui Dumnezeu, ci a venit după un timp al oamenilor. Într-un binecuvântat ceas din noiembrie 1940, înainte de răsăritul soarelui, legionarii prăvăleau piatra care ferecase mormântul şi vestea învierii lui Corneliu Zelea Codreanu a cutremurat neamul şi ţara de la un capăt la altul… La marginea mormântului plângeau acum legionarele mironosiţe şi camarazii ucenici scăldau cu lacrimile şi cu durerea lor trupurile înviate în împărăţia lui Dumnezeu. Din acel moment Luciferii au făcut tot ce au putut că să întunece acestă înviere. A urmat o crucificare totală a neamului pe lemnul comunismului: temniţe, munţi, anchete, deportări, dar cei răstigniţi au înviat pentru că mergeau, asemeni Căpitanului, pe urmele paşilor lui Hristos: vânduţi, batjocoriţi, condamnaţi, schingiuiţi şi răstigniţi spre învierea lor în numele Lui.

            Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă daruindu-le! Doamne, noi ştim că învierea Ta este începutul mântuirii noastre şi ştim că fără învierea Ta zadarnică ar fi propovăduirea şi credinţa noastră! De aceea ştim cu certitudine că martirii noştri au înviat în ceruri şi că ei se află de-a dreapta Ta biruitori. Dar Doamne, de ce nu îi descoperi pe aceştia înviaţi şi în memoria neamului lor? Au trecut zeci de ani de la moartea lor şi neamul nostru nu reuşeşte să le vadă învierea. Zidul acela de închisoare pomenit de Ciurunga a căzut de mult. Temniţele politice s-au terminat oficial în 1964, neoficial ani buni mai târziu, dar s-au terminat. Fostele închisori politice sunt azi muzee, penitenciare la standardere europene sau au pierit învinse şi ele de timp şi de vremuri surpându-se ca temniţa Ocnelor Mari. Şi cu toate astea, martirii noştri sunt încă striviţi de ziduri de închisoare, de zeci de ani, sunt zăvorâţi în temniţele memoriei – cele mai cumplite închisori care pot exista.

             Şi fariseii de azi – fraţi buni cu cei de ieri – încă se mai roagă de Pilat-ul zilei să întărească paza la mormânt pentru ca ucenicii să nu răspândească „zvonul” că cei morţi au înviat. Şi Pilat şi astăzi le spune să-şi facă pază cu oamenii lor… şi aceştia o fac: cu trădare, viclenie, dezinformare, minciună, cu Institute patronate de stat, cu legi parafate de autorităţi…Iar noi cei care astăzi vestim învierea martirilor nu suntem văzuţi, nu suntem crezuţi, nu suntem auziţi de ai noştri! În schimb de ai lor suntem vizaţi, monitorizaţi, cenzuraţi şi verificaţi în speranţa că ne vor intimida. Dar cum să te temi de farisei când mergând către mormintele înviaţilor am găsit piatra prăvălită de Arhanghel şi l-am auzit spunându-ne „Nu vă temeţi… veniţi de vedeţi locul unde a zăcut.” Şi ne-am dus să vedem locul unde au zăcut şi la Tâncabeşti, şi la Aiud, şi la Piteşti, şi la Gherla, şi la Canal, şi la Jilava, şi la Mislea, şi la Miercurea Ciuc, şi la Târgşor… Şi mergem an după an să vedem toate locurile în care au zăcut şi din care au înviat ca să împlinim rânduiala. Noi cei de azi suntem asemeni mironosiţelor de ieri: i-am însoţit pe martiri în drumurile lor ascultându-le pildele şi pătimirile, le-am văzut semnele răstignirii pe trupurile mutilate în temniţe, i-am văzut pe cruce, i-am privegheat la moarte, le-am mângâiat familia, i-am pus în mormânt… Apoi, dis de dimineaţă am pornit către acesta cu mirurile neuitării şi cu dorinţa de a împlini rânduiala. Suntem puţini, slabi, păcătoşi, absolut imperfecţi, dar din dragoste am îndrăznit să mergem în căutarea celor răstigniţi chiar dacă ştiam că se află încă sub paza fariseilor. Suntem martorii pătimirii şi vestitorii învierii lor, suntem purtătorii mirului izvorât din jertfa pătimitorilor secolului XX.

             Doamne, neamul nostru este sub vremi, e slăbit de loviturile primite constant sub 50 ani de dictatură şi 30 de ani de tranziţie către dezromânizare, e deformat de reeducările comuniste, e sugrumat de neomarxismul zilelor noastre, e surpat la temelie pentru că principiile şi valorile i-au fost substituite cu nebuniile şi urâciunile corectitudinii politice. Toate astea îl împiedică să vadă învierea mărturisitorilor începând cu primul legionar căzut şi terminând cu cel mai recent înviat întru Hristos! De sus, din cer, Andrei Ciurunga continuă să şoptească plângând versurile învierii privind cu durere spre ţară. Radu Gyr îl mângâie: „Ne vom întoarce într-o zi, ne vom întoarce neapărat…” Cu toţii aşteaptă… şi aşteptăm şi noi şi zicem:Hristos a înviat! Astăzi mântuire a toată lumea s-a făcut, să cântăm celui ce a înviat din mormânt şi începătorului vieţii noastre, că stricând cu moartea pe moarte, ne-a dăruit nouă biruinţă şi mare milă.

            Doamne dă şi neamului nostru biruinţă şi mare milă! Oricât de mare şi statornică ar fi dragostea noastră, ea nu reuşeşte singură să facă lumină în 80 de ani de nedreptate, nu poate prăvăli piatra, dar noi tot o oferim în primul rând Ţie, apoi Lor. Trimite, Doamne, un înger care, asemeni Arhanghelului de la mormânt, să prăvălească piatra de pe ochii pecetluiţi de întuneric pentru ca aceştia să vadă în sfârşit cum biruind, au înviat martirii… Atunci sufletul neamului nu va mai fi conectat la respiraţia artificială impusă de alte neamuri şi va reîncepe să bată sigur, în ritm românesc. Amin.

                           Cezarina Condurache

http://www.fgmanu.ro/permanente.php

7 gânduri despre „OMAGIU ADUS SFINȚILOR ÎNCHISORILOR, NECANONIZAȚI ÎNCĂ DE SINODUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s